A fost odată o particulă.Singură, printre alte miliarde şi milarde de particule.Cu existenţa ei subatomică, cu grijile ei, cu caracterul ei.În jurul ei, celelalte particule se mişcă foarte haotic, fără o direcţie clară, înebunite, ba se unesc, ba se despart apoi se lipesc şi se resping din nou, fac scîntei, se shimbă, se modifică, după care revin la forma iniţială.Dar particula noastră e mai mult o spectatoare a haosului din jur.Nici ea nu stă pe loc, pentru că aşa a creeato Universul, să nu stea, dar...nici nu e ca celelalte din jurul său.Nu aleargă de colo colo..şi parcă nici nu vrea să fie ca ele, celelalte particule."Poate că am alte origini?" se gîndi particula noastră."Sau poate că locul meu e în altă parte..?".Nu ştia răspunsul la această întrebare.O incomoda puţin cum o priveau celelalte particule trecînd în goană.Credeau că nu e bună de nimic pur şi simplu din cauză că nu se agită la fel ca celelalte.Nu-şi mai închipuiau că particula noastră liniştită ar putea să facă ceva bun, să provoace vrio mişcare, să ciocnească sau să ricoşeze de ceva.Particulei noastre nu-i păsa.Ea îşi vedea de existenţa ei decadimensională, explorîndu-se mai mult pe sine...
Peste ceva timp, sau precizînd, două zecimi de secundă, acea particulă a simţit ca are o direcţie în care se poate mişca uşor, liber, fără oprire , fără încetineală.Parcă simţea particula cum nu poate sta locului, era atrasă spre acea singură direcţie, un magnetism straniu, inexplicabil, provenind probabil de la Big Bangul din secunda anterioară.Peste încă o fracţiune de secundă particula noastră se hotărî şi porni cu rapiditate şi siguranţă în acea direcţie.Mai repede, mai repede, fără oprire, mai repde şi mai repde.Parea că se dezintegrază şi va face un colaps în sine cu toată viteza la care se mişca dar îi plăcea.Simţea ceva ce nu a mai simţit verodată şi îi plăcea enorm."Asta e menirea mea, aşa şi trebuie să fie" îşi spuse particula.Mai repde şi mai repede pînă cînd, la o fracţiune dată de secundă, particula noastră observă în faţa sa încă un punct, un punct rapid, oarecum asemănător, ameninţător şi cu o viteză incredibilă, îi venea în întîlnire.Îşi dădu seama că sunt pe aceeaşi traiectorie.Se vor întîlni.Se vor ciocni.Nu ştia ce se va întîmpla şi poate că încă mai reuşea să eschiveze, dar dintr-un motiv straniu...nu dorea asta.Dorea să-l întîlnească.Nu-i păsa ce se va întîmpla.Se simţea prea bine.Şi cînd s-a terminat acea fracţiune...s-au ciocnit.
Acel haos din jurul lor s-a oprit instantaneu, particulele nu demult haotice, parcă hipnotizate s-au organizat în jurul luciului de lumină caldă ce emana din locul unde s-au ciocnit cele două particule, care dintr-un motiv inexplicabil, aveau ceva special în ele, o scînteie unică, o lumină extraordinară, dar care era ţinută departe de văzul tuturor atîta timp cît erau singuratice.În acea unică lumină se vedea totul.Soarta acestui Univers, ce va urma să fie, frumosul ce va fi să fie format, galaxiile, stelele, planetele.Dar poate cel mai frumos şi important element nou format ce se vedea deja clar era un scop.Un scop pentru existenţa acestui Univers.Un scop, ce urma să fie reflecat prin magia ce va apărea.Magia vieţii...
Şi toate astea dintr-o particulă singuratică şi ignorată...
FaQuiniverse out....
