Aceasta e povestea unui om aparent simplu ca şi oricine din jurul nostru, dar în realitate e o persoană cu un suflet şi cu o viaţă total diferită de ceea ce vedem zi cu zi în jurul nostru, un om ce ce a trecut prin pară şi foc, prin chinuri inimaginabile ale vieţii.Fie că aşa i-a fost destinul sau că şi-a ales calea singur, el a fost şi va fi acolo undeva în umbră, protejînd viitorul oamenilor simpli, generaţiilor următoare.Acesta e un om al libertăţii, ce şi-a dedicat viaţa apărării ţării, iar prin ţară ne referim nu doar la una singură, ci la un întreg glob, populat de 7 miliarde de oameni.A renunţat la viaţa personală, la nume, la trecutul său, pentru a schimba.
Acesta era Phoenix, astfel era numit acum.Un nume de cod dat de superiorii săi, căci în lumea militară numele său, pe care deja îl şi uitase, nu avea nici o valoare.Phoenix, un bărbat de vîrsta a doua, cu părul brunet, dat pe spate, o faţă proeminentă şi urme de neîngrijire ale bărbii, îşi ţintea ochii de o tentă verzuie, prin geamul avionului care se îndrepta spre Washington.Phoenix privea prin depărtare şi îşi trecea prin minte viaţa sa şi tot ce se întîmplase pînă a ajunge aici.
Îşi amintea de copilărie, din care memorase doar rămăşiţe.Îşi amintea de zilele grele petrectue în armata naţională şi promovările pe care le primise mai repede care oricare cadet.Cu emoţie în suflet, amestecată cu un fel de mîndrie, îi trecea prin faţa ochilor prima ieşire pe cîmpul de luptă, în Irak, unde sunetul gloanţelor parcă nu se mai oprea.Bărbaţi şi femei ucise, inamici înfrînţi, camarazi răniţi.Atunci era un şoc, acum , e o normalitate.
Şi tot aşa zborul de cinci ore i se păru de o oră, contemplîndu-şi viaţa trăită pînă acum, ajungînd pînă la momentul cînd cineva îi bătuse la uşa cabanei sale din Alaska.Phoenix şi-ar fi dorit să nu fi deschis uşa atunci, dar avea o datorie de îndeplinit şi oricum, nu putea să fugă nicăieri, asta îi era calea, acum, la ordinul generaluluoi Payton era "transportat" la Washington cu privire la înaintarea lui pentru o nouă misiune.
- Domnişoară, vă rog aduceţi-mi o cafea, cît mai tare, dacă se poate, spuse Phoenix stewardesei cu un glas puţin răguşit.
-Sigur...domnule...imediat.răspunse stewardesa somnoroasă, căci aţipise puţin la acea oră de 3 dimineaţa.
Domnule, nu ar fi mai bine dacă aţi dormi, mai este o oră pînă la aterizare, adăugă ea.
-Vreau o cafea pentru că mi s-a uscat gîtul, că de adormit, oricum nu mai adorm, mai ales singur...
Stewardesa zîmbi şi plecă după cafea.
Avionul aterizase.Phoenix, ieşind , fusese întîmpinat de doi oameni îmbrăcaţi la costum şi ochelari fumurii.Aceştia îl escortaseră pe Pheon, într-un SUV negru, care imediat demară spre o destinaţie necunoscută, încă necunoscută.
Era patru dimineaţa, străzile încă erau libere şi automobilul circula rapid pe drumurile Washingtonului.La acea oră, oraşul , încetul cu încetul se dezmorţea, iar cu cît mergea mai mult, Phoenix, vedea feţele tot mai multor oameni, fiecare cu vieţile lor, cu serviciu, bucurii şi tristeţi ordinare...iar el, se întreba..."De ce?".De ce el trebuie să fie acela, de ce nu ar fi putut să doarmă liniştit la ora asta, de ce nu ar fi putut să aibă şi el un post de lucru obişnuit ca şi orice alt cetăţean...de ce el trebuie să fie responsabil de viaţa celor de după geamurile fumurii ale SUV-ului?
Întrebări care încă îl chinuiau şi la care încă nu găsise răspunsuri potrivite...
19/06/2008
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu